Absurd - precum in Kafka

O sticla de whisky si un pumn de pastile. Prea multe nopti marcate de nesomn si plans. Cauta, pentru ultima data, o scapare - o cale de iesire. Insa parca-si pierduse si luciditatea, odata cu el, cu doi ani in urma. Nu se mai recunostea.Nu si-a imaginat vreodata ca va ajunge in situatia asta, ca va adopta acest comportament pe care, odata, il judeca cu asprime. Dar, pe masura ce sticla si pastilele incepeau a nu i se mai parea o idee atat de absurda, , isi dadea seama cat de usor puteau lucrurile sa scape de sub control.Controlul - ah, ce amintire placuta ! Odata era stapana pe sine si pe lipsa sentimentelor ei ; iar asta o facea unica, speciala. Acum insa, era numai o femeie chinuita de nepasarea lui, ce se agata cu disperare de trecutul inceputului, si care incercase, pentru prea mult timp sa nege prezentul sfarsitului.
Se simtea prizoniera intr-un roman de Kafka, sau eroina intr-o piesa de Ionesco. Simtea cum, ca in "Spuma zilelor" a lui Vian, este constransa de peretii unei camere ce semiscoreaza pe zi ce trece. Constientiza absurdul : el - pe vremuri cavalerul pe cal alb, sau, mai bine zis, imblanzitorul scorpiei ( caci, da, de mult, fusese si Katherina shakespeariana) era acum impasibil si indiferent. Iar ea - femeia innebunita de respingerea lui, privea paharul cu alcool, in miez de noapte, daznadajduita de esecurile eforturilor sale de a-i atrage atentia.
Se intreba stupefiata unde a gresit, cum de a lasat lucrurile sa degenereze astfel, cum de ea - tocmai ea s-a lasat tarata prin aceasta mocirla. Iar acum, totul ii aluneca printre degete si se vedea prinsa in capcana unui dumnezeu sadic, unui Conchis atotputernic, precum in "Magicianul" lui Fowles. Si nu mai intelegea nimic. Odata, fusese Margareta Maestrului, acum devenise doar banala. La inceput, se simtise precum umilul Encolpius in prealuxoasa casa a lui Trimalchio, careia abia acum ii vedea prostul gust. In minte ii rasuna celebrul avertisment petronian : " Cave Canem!". Prea tarziu insa ! Din balerina lui Degas devenise un personaj torturat de demonii lui Bosch, si, de la " Primavara" ce fusese la inceput, acum ajunsese un "Requiem" pe cale de a fi terminat. O singura bota lipsa pe un portativ supraincarcat o despartea de tragicul final. Allegro! si se va sfarsi mai repede!
Epilogul? Ar suna cam asa : printul nu a razbit in padurea Frumoasei Adormite, pantoful nu s-a potrivit Cenusaresei, iar Alba-ca-Zapada moare, totusi, otravita.
Nu!
Pentru o clipa se regasi. Insa tot atat timp ii trebui pentru a se uita din nou. dar, totusi, cine era ea? Dar cine fusese? Amintindu-se, se uita din nou. Si din nou privi pastilele. devenise o simpla Veronika a lui Coelho, o biata sinucigasa, insa fara sanse de scapare.
Isi aminti ca, odata, fusese o floare : un crin imperial, caruia insa ii permisese sa arda putin cate putin, petala cu petala. La inceput credea ca era ars de focul dragostei, pentru ca acum, sa realizeze ca, in fapt, era focul Iadului, ce a lasat-o fara petale. Acum, este doar o tulpina uscata, care inca se mai chinuie sa-si traga sevele din cine stie unde. Si nu mai avea forta. Lua hotarata paharul si pastilele. Le privi si varsa o lacrima. Dar...
Nici ea nu stia din ce motiv, incepu sa rada. Nu asta o uimi insa, ci faptul ca rasul sau nu era unul ironic, nervos sau disperat. Radea sincer. Si nu se putea opri. Iar atunci isi dadu seama; atunci isi aminti : ea. Cea de dinainte. Radea cum rasese cu ani in urma, cand trata orice situatie tragica cu umor. Si, spre marea sa mirare, se simti bine. Pentru pima oara in ultimii doi ani, traia. Radea. Sincer.
Tot razand, lasa paharul jos si isi aminti ; obisnuia sa picteze, sa asculte muzica , sa cante, sa danseze. Obisnuia sa compuna poezii. Si se regasi in toate acesteape rand. Si, de data asta, nu mai uita. Acum,insa, il uita pe el, ii uita chiar si numele. Arunca pastilele si bau whiskyul.
Se facuse dimineata. Era o noua zi. Nu, era prima zi. Ii scrisese pe o foaie ca pleaca definitiv, se imbraca si iesi pe usa, cu gandul de a nu se mai intoarce vreodata.
Acum, totul era din nou bine, gasise in sine calea de iesire, regasisecontrolul. Nimic nu mai era absurd, iar Conchis fusese invins. Balerina isi relua dansul in primavara. Viata mrge inainte.
Isi cumpara un buchet mare de crini imperiali. Era innebunta de fericire si pasea pe strada razand, in pasi de dans. Totul avea sa fie bine

EPILOG

Fata muri intr-un accident in ziua in care isi parasise sotul. Martorii spun ca isi pierduse mintile, vorbind si cantand singura pe strada, cu un buchet de flori in mana. La inmormantare, fu prezenta o singura persoana. Un barbat ce o iubise enorm, pentru care ea insemnase totul. Pacat doar ca nu stiu vreodata cum sa i-o arate. Iar la mormantul ei , acesta a adus : crini imperiali
Absurd - precum in Kafka