Liniste.
Intuneric.
Frig.
Liliac inflorit,
Si un cadavru.
Sunetul ploii.
Obsesiv.(Dar totul e uscat!)
Raul facut se inceaca
In sangele-nchegat.
Remuscari
Purtate de vant.
(Dar vant nu este.)
Panica
Disperare.
Lipsa puterii
De a trece peste.
El a devenit
Acum
Doar un obiect.
Un obiect
Nimic mai mult
Nimic mai putin
Nihil
Nemo.
Si atat.
Durere
Frustrare
Remuscare.
Vina
Ura.
Si rusine.
Lacrimi...
Mirosul sangelui...
Si aroma liliacului inflorit.
O merita
sau...?.
Sa fuga?
Sa stea
Si sa moara?
Sau.. ?
Libertate -
Castigata
Singuratate -
Primita la schimb
Nebunie.
Si mai departe?
...sange si liliac inflorit...
Liniste.
Intuneric.
Frig.
Doua cadavre.
... si liliacul ofilit...
joi, 29 ianuarie 2009
joi, 22 ianuarie 2009
Haos si perfectiune
Consider perfectiunea, ca si concept, un echilibru personal (nicidecum universal), drept urmare, sunt convinsa ca aceasta poate fi atinsa cu usurinta. Stanescu spunea ca "perfectul" pentru a fi intr-adevar "perfect", trebuie sa prezinte un defect. "Perfectionistii" nu accepta acest defect. Iar eu - eu consider ca cea mai extraordinara perfectiune se regaseste in haos. Avand la baza teoriile mele despre "adevar", le voi aplica si in cazul "perfectiunii", afirmand ca "perfectul" meu nu este mai putin "perfect" decat cel al perfectionistului ( deoarece haosul este adevarul meu despre perfectiune) Putem face, deci, o deductie ce tine de pura logistica si sa spunem ca haosul nu prezinta nici un defect. Ati spune ca afirmatia aceasta se remarca prin pura absurditate. Dar puteti oare sa-mi spuneti ca acest adevar al meu este mai putin adevarat decat al lui Stanescu, de exemplu?
Sa revenim, insa, la atingerea perfectiunii(caci asta ne intereseaza pe noi toti...nu?) Si, deoarece (ca si in discursul politic) exemplul personal sporeste autoritatea mesajului, precum si credibilitatea( tin sa precizez insa ca nu vreau sa ma credeti, nici macar sa fiti de acord cu mine - nu incerc sa conving pe nimeni de nimic ) voi relata cate putin despre mine si despre cum am atins perfectiunea, in speta - haosul.
Poate mentalitatea mea este putin mai bolnava decat a voastra. Poate gandurile si teoriile mele sunt putin mai "altfel" decat ale multora dintre voi. Insa, dintr-un spirit de fronda in fata conceptelor prestabilite si general acceptate de o masa enorma de oameni, si poate, de ce nu, intr-un oarecare spirit de rebeliune am adoptat principiul negarii si al inversarii. Cine stie, poate am facut-o ca reactie la esecurile acumulate pe parcursul vietii ( in fine, nu are vreo importanta) Drept urmare, am inlocuit tot ceea ce bunul simt si filmele hollywoodiene (mai mult acestea decat bunul-simt, dar, deh, populatia umana este mult prea influentabila si functioneaza pe principiul "tot ce zboara trebuie sa fie mancat- si trebuie sa ne si placa la gust) cu exact opusul lor: asfel, binele devine rau, iar raul devine bine. Iar pentru ca din asta rezulta ca a face rau este bine, evident, lucrurile devin mai usoare. Nu ma refer la rau si bine ca si concepte filosofice, desigur, ci la ceea ce societatea a ajuns sa catalogheze prin astfel de etichete. De exemplu : societatea spune : " trebuie sa iti traiesti copilaria, sa te bucuri de anii de liceu, sa te indragostesti, sa te logodesti, sa te casatoresti repede( dar nu prea repede), sa ai copii, si sa locuiti intr-o casa a carei curte ( in care florile sunt mereu ingrijite de femeia care si-a ratat cariera pentru a intretine progeniturile) sa existe un exemplar superb de golden retriever si o pisica, iar apoi sa imbatranesti alaturi de persoana iubita si sa mori in pace" Nu pare ideal? Nu pare perfect? Stiu ca va doriti asta. Dar, functionand pe principiul: "societatea spune "X" eu spun "0" " eu aleg ca perfectiunea vietii mele sa se deruleze astfel : " copilaria - neinteresanta. anii de liceu - neimportanti. iar pentru restul idealurilor am un singur cuvant : NU ". Pentru mine, perfectiunea consta in permanenta aventura pe care viata mi-o ofera, in suferinta si in durere ( nu, nu sunt emo -dar de ce sa ma doara durerea, cand pot sa o accept ca pe ceva firesc si sa-i vad frumusetea?), in clipe de fericire, de tensiune, in nopti nedormite si alegeri caracterizate printr-o mare inconstienta si cretinitae - si in orice altceva doresc eu la momentul respectiv. Perfectiunea mea este o stare nebuneasca de dezorganizare. De ce? Pentru ca prefer sa traiesc in ideal decat sa alerg dupa el. Veti spune ca o fac din comoditate. Nu. O fac din placere. Poate ma veti baga in oala "prostilor si ignorantior/fericitilor cei saraci cu duhul". Stiu ca nu am ce cauta acolo si nu imi pasa ce spuneti. In fond si la urma urmei - eu sunt cea care traieste in deplina perfectiune, iar asta ma face sa imi permit a va ignora. Mi-ar placea insa sa va permiteti si voi sa ma ignorati. Perfectiunea se regaseste in imperfectiune precum frumosul in estetica uratului. Iar acesta este adevarul meu. Nu indrazniti sa ma contraziceti, nu veti putea, caci argumentele mele sunt solide si adevarul meu nu poate fi contestat . Puteti sa fiti sau nu de acord - oricum ar fi, nu imi pasa.
Drept urmare, perfectiunea este ceea ce iti alegi sa fie, si este inimaginabil de usor de atins. Eu o traiesc pe a mea. Tu?
Sa revenim, insa, la atingerea perfectiunii(caci asta ne intereseaza pe noi toti...nu?) Si, deoarece (ca si in discursul politic) exemplul personal sporeste autoritatea mesajului, precum si credibilitatea( tin sa precizez insa ca nu vreau sa ma credeti, nici macar sa fiti de acord cu mine - nu incerc sa conving pe nimeni de nimic ) voi relata cate putin despre mine si despre cum am atins perfectiunea, in speta - haosul.
Poate mentalitatea mea este putin mai bolnava decat a voastra. Poate gandurile si teoriile mele sunt putin mai "altfel" decat ale multora dintre voi. Insa, dintr-un spirit de fronda in fata conceptelor prestabilite si general acceptate de o masa enorma de oameni, si poate, de ce nu, intr-un oarecare spirit de rebeliune am adoptat principiul negarii si al inversarii. Cine stie, poate am facut-o ca reactie la esecurile acumulate pe parcursul vietii ( in fine, nu are vreo importanta) Drept urmare, am inlocuit tot ceea ce bunul simt si filmele hollywoodiene (mai mult acestea decat bunul-simt, dar, deh, populatia umana este mult prea influentabila si functioneaza pe principiul "tot ce zboara trebuie sa fie mancat- si trebuie sa ne si placa la gust) cu exact opusul lor: asfel, binele devine rau, iar raul devine bine. Iar pentru ca din asta rezulta ca a face rau este bine, evident, lucrurile devin mai usoare. Nu ma refer la rau si bine ca si concepte filosofice, desigur, ci la ceea ce societatea a ajuns sa catalogheze prin astfel de etichete. De exemplu : societatea spune : " trebuie sa iti traiesti copilaria, sa te bucuri de anii de liceu, sa te indragostesti, sa te logodesti, sa te casatoresti repede( dar nu prea repede), sa ai copii, si sa locuiti intr-o casa a carei curte ( in care florile sunt mereu ingrijite de femeia care si-a ratat cariera pentru a intretine progeniturile) sa existe un exemplar superb de golden retriever si o pisica, iar apoi sa imbatranesti alaturi de persoana iubita si sa mori in pace" Nu pare ideal? Nu pare perfect? Stiu ca va doriti asta. Dar, functionand pe principiul: "societatea spune "X" eu spun "0" " eu aleg ca perfectiunea vietii mele sa se deruleze astfel : " copilaria - neinteresanta. anii de liceu - neimportanti. iar pentru restul idealurilor am un singur cuvant : NU ". Pentru mine, perfectiunea consta in permanenta aventura pe care viata mi-o ofera, in suferinta si in durere ( nu, nu sunt emo -dar de ce sa ma doara durerea, cand pot sa o accept ca pe ceva firesc si sa-i vad frumusetea?), in clipe de fericire, de tensiune, in nopti nedormite si alegeri caracterizate printr-o mare inconstienta si cretinitae - si in orice altceva doresc eu la momentul respectiv. Perfectiunea mea este o stare nebuneasca de dezorganizare. De ce? Pentru ca prefer sa traiesc in ideal decat sa alerg dupa el. Veti spune ca o fac din comoditate. Nu. O fac din placere. Poate ma veti baga in oala "prostilor si ignorantior/fericitilor cei saraci cu duhul". Stiu ca nu am ce cauta acolo si nu imi pasa ce spuneti. In fond si la urma urmei - eu sunt cea care traieste in deplina perfectiune, iar asta ma face sa imi permit a va ignora. Mi-ar placea insa sa va permiteti si voi sa ma ignorati. Perfectiunea se regaseste in imperfectiune precum frumosul in estetica uratului. Iar acesta este adevarul meu. Nu indrazniti sa ma contraziceti, nu veti putea, caci argumentele mele sunt solide si adevarul meu nu poate fi contestat . Puteti sa fiti sau nu de acord - oricum ar fi, nu imi pasa.
Drept urmare, perfectiunea este ceea ce iti alegi sa fie, si este inimaginabil de usor de atins. Eu o traiesc pe a mea. Tu?
duminică, 4 ianuarie 2009
Absurd - precum in Kafka
O sticla de whisky si un pumn de pastile. Prea multe nopti marcate de nesomn si plans. Cauta, pentru ultima data, o scapare - o cale de iesire. Insa parca-si pierduse si luciditatea, odata cu el, cu doi ani in urma. Nu se mai recunostea.Nu si-a imaginat vreodata ca va ajunge in situatia asta, ca va adopta acest comportament pe care, odata, il judeca cu asprime. Dar, pe masura ce sticla si pastilele incepeau a nu i se mai parea o idee atat de absurda, , isi dadea seama cat de usor puteau lucrurile sa scape de sub control.Controlul - ah, ce amintire placuta ! Odata era stapana pe sine si pe lipsa sentimentelor ei ; iar asta o facea unica, speciala. Acum insa, era numai o femeie chinuita de nepasarea lui, ce se agata cu disperare de trecutul inceputului, si care incercase, pentru prea mult timp sa nege prezentul sfarsitului.
Se simtea prizoniera intr-un roman de Kafka, sau eroina intr-o piesa de Ionesco. Simtea cum, ca in "Spuma zilelor" a lui Vian, este constransa de peretii unei camere ce semiscoreaza pe zi ce trece. Constientiza absurdul : el - pe vremuri cavalerul pe cal alb, sau, mai bine zis, imblanzitorul scorpiei ( caci, da, de mult, fusese si Katherina shakespeariana) era acum impasibil si indiferent. Iar ea - femeia innebunita de respingerea lui, privea paharul cu alcool, in miez de noapte, daznadajduita de esecurile eforturilor sale de a-i atrage atentia.
Se intreba stupefiata unde a gresit, cum de a lasat lucrurile sa degenereze astfel, cum de ea - tocmai ea s-a lasat tarata prin aceasta mocirla. Iar acum, totul ii aluneca printre degete si se vedea prinsa in capcana unui dumnezeu sadic, unui Conchis atotputernic, precum in "Magicianul" lui Fowles. Si nu mai intelegea nimic. Odata, fusese Margareta Maestrului, acum devenise doar banala. La inceput, se simtise precum umilul Encolpius in prealuxoasa casa a lui Trimalchio, careia abia acum ii vedea prostul gust. In minte ii rasuna celebrul avertisment petronian : " Cave Canem!". Prea tarziu insa ! Din balerina lui Degas devenise un personaj torturat de demonii lui Bosch, si, de la " Primavara" ce fusese la inceput, acum ajunsese un "Requiem" pe cale de a fi terminat. O singura bota lipsa pe un portativ supraincarcat o despartea de tragicul final. Allegro! si se va sfarsi mai repede!
Epilogul? Ar suna cam asa : printul nu a razbit in padurea Frumoasei Adormite, pantoful nu s-a potrivit Cenusaresei, iar Alba-ca-Zapada moare, totusi, otravita.
Nu!
Pentru o clipa se regasi. Insa tot atat timp ii trebui pentru a se uita din nou. dar, totusi, cine era ea? Dar cine fusese? Amintindu-se, se uita din nou. Si din nou privi pastilele. devenise o simpla Veronika a lui Coelho, o biata sinucigasa, insa fara sanse de scapare.
Isi aminti ca, odata, fusese o floare : un crin imperial, caruia insa ii permisese sa arda putin cate putin, petala cu petala. La inceput credea ca era ars de focul dragostei, pentru ca acum, sa realizeze ca, in fapt, era focul Iadului, ce a lasat-o fara petale. Acum, este doar o tulpina uscata, care inca se mai chinuie sa-si traga sevele din cine stie unde. Si nu mai avea forta. Lua hotarata paharul si pastilele. Le privi si varsa o lacrima. Dar...
Nici ea nu stia din ce motiv, incepu sa rada. Nu asta o uimi insa, ci faptul ca rasul sau nu era unul ironic, nervos sau disperat. Radea sincer. Si nu se putea opri. Iar atunci isi dadu seama; atunci isi aminti : ea. Cea de dinainte. Radea cum rasese cu ani in urma, cand trata orice situatie tragica cu umor. Si, spre marea sa mirare, se simti bine. Pentru pima oara in ultimii doi ani, traia. Radea. Sincer.
Tot razand, lasa paharul jos si isi aminti ; obisnuia sa picteze, sa asculte muzica , sa cante, sa danseze. Obisnuia sa compuna poezii. Si se regasi in toate acesteape rand. Si, de data asta, nu mai uita. Acum,insa, il uita pe el, ii uita chiar si numele. Arunca pastilele si bau whiskyul.
Se facuse dimineata. Era o noua zi. Nu, era prima zi. Ii scrisese pe o foaie ca pleaca definitiv, se imbraca si iesi pe usa, cu gandul de a nu se mai intoarce vreodata.
Acum, totul era din nou bine, gasise in sine calea de iesire, regasisecontrolul. Nimic nu mai era absurd, iar Conchis fusese invins. Balerina isi relua dansul in primavara. Viata mrge inainte.
Isi cumpara un buchet mare de crini imperiali. Era innebunta de fericire si pasea pe strada razand, in pasi de dans. Totul avea sa fie bine
EPILOG
Fata muri intr-un accident in ziua in care isi parasise sotul. Martorii spun ca isi pierduse mintile, vorbind si cantand singura pe strada, cu un buchet de flori in mana. La inmormantare, fu prezenta o singura persoana. Un barbat ce o iubise enorm, pentru care ea insemnase totul. Pacat doar ca nu stiu vreodata cum sa i-o arate. Iar la mormantul ei , acesta a adus : crini imperiali
Absurd - precum in Kafka
Se simtea prizoniera intr-un roman de Kafka, sau eroina intr-o piesa de Ionesco. Simtea cum, ca in "Spuma zilelor" a lui Vian, este constransa de peretii unei camere ce semiscoreaza pe zi ce trece. Constientiza absurdul : el - pe vremuri cavalerul pe cal alb, sau, mai bine zis, imblanzitorul scorpiei ( caci, da, de mult, fusese si Katherina shakespeariana) era acum impasibil si indiferent. Iar ea - femeia innebunita de respingerea lui, privea paharul cu alcool, in miez de noapte, daznadajduita de esecurile eforturilor sale de a-i atrage atentia.
Se intreba stupefiata unde a gresit, cum de a lasat lucrurile sa degenereze astfel, cum de ea - tocmai ea s-a lasat tarata prin aceasta mocirla. Iar acum, totul ii aluneca printre degete si se vedea prinsa in capcana unui dumnezeu sadic, unui Conchis atotputernic, precum in "Magicianul" lui Fowles. Si nu mai intelegea nimic. Odata, fusese Margareta Maestrului, acum devenise doar banala. La inceput, se simtise precum umilul Encolpius in prealuxoasa casa a lui Trimalchio, careia abia acum ii vedea prostul gust. In minte ii rasuna celebrul avertisment petronian : " Cave Canem!". Prea tarziu insa ! Din balerina lui Degas devenise un personaj torturat de demonii lui Bosch, si, de la " Primavara" ce fusese la inceput, acum ajunsese un "Requiem" pe cale de a fi terminat. O singura bota lipsa pe un portativ supraincarcat o despartea de tragicul final. Allegro! si se va sfarsi mai repede!
Epilogul? Ar suna cam asa : printul nu a razbit in padurea Frumoasei Adormite, pantoful nu s-a potrivit Cenusaresei, iar Alba-ca-Zapada moare, totusi, otravita.
Nu!
Pentru o clipa se regasi. Insa tot atat timp ii trebui pentru a se uita din nou. dar, totusi, cine era ea? Dar cine fusese? Amintindu-se, se uita din nou. Si din nou privi pastilele. devenise o simpla Veronika a lui Coelho, o biata sinucigasa, insa fara sanse de scapare.
Isi aminti ca, odata, fusese o floare : un crin imperial, caruia insa ii permisese sa arda putin cate putin, petala cu petala. La inceput credea ca era ars de focul dragostei, pentru ca acum, sa realizeze ca, in fapt, era focul Iadului, ce a lasat-o fara petale. Acum, este doar o tulpina uscata, care inca se mai chinuie sa-si traga sevele din cine stie unde. Si nu mai avea forta. Lua hotarata paharul si pastilele. Le privi si varsa o lacrima. Dar...
Nici ea nu stia din ce motiv, incepu sa rada. Nu asta o uimi insa, ci faptul ca rasul sau nu era unul ironic, nervos sau disperat. Radea sincer. Si nu se putea opri. Iar atunci isi dadu seama; atunci isi aminti : ea. Cea de dinainte. Radea cum rasese cu ani in urma, cand trata orice situatie tragica cu umor. Si, spre marea sa mirare, se simti bine. Pentru pima oara in ultimii doi ani, traia. Radea. Sincer.
Tot razand, lasa paharul jos si isi aminti ; obisnuia sa picteze, sa asculte muzica , sa cante, sa danseze. Obisnuia sa compuna poezii. Si se regasi in toate acesteape rand. Si, de data asta, nu mai uita. Acum,insa, il uita pe el, ii uita chiar si numele. Arunca pastilele si bau whiskyul.
Se facuse dimineata. Era o noua zi. Nu, era prima zi. Ii scrisese pe o foaie ca pleaca definitiv, se imbraca si iesi pe usa, cu gandul de a nu se mai intoarce vreodata.
Acum, totul era din nou bine, gasise in sine calea de iesire, regasisecontrolul. Nimic nu mai era absurd, iar Conchis fusese invins. Balerina isi relua dansul in primavara. Viata mrge inainte.
Isi cumpara un buchet mare de crini imperiali. Era innebunta de fericire si pasea pe strada razand, in pasi de dans. Totul avea sa fie bine
EPILOG
Fata muri intr-un accident in ziua in care isi parasise sotul. Martorii spun ca isi pierduse mintile, vorbind si cantand singura pe strada, cu un buchet de flori in mana. La inmormantare, fu prezenta o singura persoana. Un barbat ce o iubise enorm, pentru care ea insemnase totul. Pacat doar ca nu stiu vreodata cum sa i-o arate. Iar la mormantul ei , acesta a adus : crini imperiali
Absurd - precum in Kafka
Abonați-vă la:
Postări (Atom)